Cu ce rămâi după linia I
Cu ce rămâi după linia I?
Cu terapie, online.
Noi, ăștia în halate albe suntem ca un irigator (aspiră, aspiră), ajuți, tragi, alergi, urli, speri, plângi, îți legi rănile și o iei de la capăt, timp de 8/12 h.
Uiți de tine, te implici atât de mult încât orele trec ca niște secunde, mâinile îți amintesc prin ce treci, sângerează, ustură și nu au timp de vindecare.
Am revenit la fumat, asta după 3 ani de pauză, de ce? Doar să respir aer, să mă calmez, să mă bucur de aerul rece de afară, să văd un copac, să privesc cerul.
Mulți din linia I fac terapie, asta pentru că ne implicăm emoțional, și nu ai cum să nu o faci, pacientul are nevoie de tine. După o tură de 8h când te pui în pat retrăiești fiecare moment al zilei, eu aud acel sunet specific aparatului de ventilație, mereu, mereu. Și cred că o să rămână acolo, mulți ani.
Îmi fac o țigară și iau o gură de bere, respir, închid ochii și realizez că mă ustură tălpile, la dracu am călcat direct în iad, e atât de întuneric, oh... E greu de zis ce simți, îți auzi doar inima și dorința de a ajuta.
Ești ca o fantomă, de aia bună? Habar n-am.
Acolo în inima ta ști ca ești pentru a spune "totul va fi bine", dar simți asta? Nu, nu plângi, nu ai voie! Nu știi când e zi sau noapte, în suflet. Parcă te auzi plângând, acolo unde ventriculul stochează suferință.
Doare, doare neputința.
Nu spun nici un cuvânt, nu plâng, respir și sper. E dimineața, fuck iar nu am dormit, am retrăit fiecare secundă, oră din linia I.
Și încep alte 8h de iad, iadul unde tu ești în combinezonul alb.
Par sadomasochistă spunând că iubesc a dracului de tare ceea ce fac? Da, îmi place, şi știu, și vreau să ajut. "Spală-te pe mâini și poftim în iad!" Asta îmi sună în cap...
